Istoria medievala a Ineului se suprapune cu istoricul cetatii, situata pe Calea Traian, capodopera a arhitecturii Renasterii tarzii. Aici inca din 1295 este atestata documentar o fortareata ridicata in centrul unui cnezat romanesc. Mai tarziu importanta cetatii creste, devenind centrul unui mare domeniu feudal, compus din 51 sate. Adevarata importanta o capata insa dupa 1541, odata cu constituirea Transilvaniei ca principat autonom si cand, alaturi de Caransebes, Lugoj, Lipova, Oradea, devine o veriga de aparare insemnati in centura vestica de aparare antiotomana a celor trei tari romane. In 1566 dupa o rezistenta eroica este cucerita de otomani. 1n 1595, armatele ardelene cauta sa recucereasca cimpia Aradului. Aceste lupte din TransiIvania au fost urmarite si pe cimpul de lupta din Tara Romaneasca. Tocmai tn timpul recuceririi Bucurestilor, a sosit vestea, ca trupele ardelenesti au ajuns sub zidurile Ineului. La 22 octombrie 1595 garnizoana otomana a fost silita sa capituIeze. In noiembrie 1599, ca urmare a victoriei de la Selimbar, cetatea intra sub staptnirea lui Mihai Viteazul. Pircalabul trimis din Tara Romaneasca exercita jurisdictie in tot cuprinsul comitatului Zarand. In lupta de la Niraslau (1600) garnizoana Ineului participa la batalie alaturi de Mihai Viteazul. Peste citeva Iuni marele voievod trece prin aceste parti in drum spre Praga pentru a duce tratative cu imparatul Rudolf, care se aliase cu nobilimea transilvana impotriva domnitorului. Legenda spune ca ar fi poposit sub copacul Tisa, din parcul orasenesc. Dezvoltarea tehnicii militare, in special a artileriei, reclama constructia cetatii potrivit noilor conditii de lupta. De aceea incepind cu anul 1645 Iucrarile se executa sub conducerea lui Gavril Haller asa cum o arata placa asezata atunci pe poarta cetatii. Acesta studiase arhitectura militara in Italia si adopta solutii originale adecvate stilu lui Renasterii tirzii.

Cetatea se compunea de fapt din doua elemente. Primul, cetatea interioara cu doua nivele, existenta pina astazi, are forma de patrat, la colturi fiind strajuita de patru bastioane circulare etajate, care permiteau actiunea eficace a artileriei si azi vazindu-se urmele unor deschizaturi adaptate pentru gurile de foc. Al doilea eIement situat in exterior, la distanta de citeva sute de metri forma braul de ziduri din piatra, tot in forma de patrat, cu bastioane la colturi. Din acestea nu ne-au ramas decit putine urme, intre care se remarca ramasitele bastionului dinspre Crisul Alb, situat in gradina scolii. Zidurile erau inconjurate din trei parti de santuri cu apa, pe cea de a patra latura curgind Crisul Alb. Cucerita in 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanta lui si de Miron Costin, acestia o stapinesc pina la sfirsitul secolului, cind este cucerita de catre trupele habsburgice. Dupa o scurta perioada de folosire de catre granicerii mureseni (1700 – 1745) cetatea este lasata in parasire, doar cea interioara fiind refacuta pe la1870, in mare masura deformata. In ultimii ani s-au investit sume serioase pentru consolidarea cladirii.

In aceasta perioada Ineul devine un irnportant centru economic, politic si cuItural. Aici era o resedinta episcopala ortodoxa (secolul XVI – XVII). Tot aici era un puternic centru cultural romanesc, unde se pare ca se editau si carti.

Vechea primarie de pe Cafea Traian (vizavi de poarta principala a cetatii) a gazduit conducerea comunala instaurata de catre masele populare sub conducerea lui Ioan Suciu, dupa alungarea reprezentantilor regimului austro-ungar. La cererea maselor s-a introdus limba romana ca limba oficiala in administratia comunala. Tot aici a fost instalat, de fortele democratice, in toamna anului 1944, un primar democrat, iar in noiembrie 1946, in fata cladirii, Lucretiu Patrascanu a distribuit titlurile de proprietate pentru sutele de tarani care au beneficiat de reforma agrara democratica din 1945.

Pe catea Republicii retin atentia mai multe monumente.

Biserica ortodoxa, datind din a doua jumatate a secolului al XIX-lea (1861 – 1864), detine o serie de obiecte ce provin din epoca in care orasul era resedinta arhiereasca. Biserica dispune de picturi valoroase in parte aduse aici de la alta biserica mai veche, azi demolata. Intre ele se remarca cele ale pictorului Gh. Bila (sec. XIX) fixate pe balustrada corului, ca si cele de pe iconostasul bogat ornamentat cu sculpturi aurite.

Monumentul lui Gheorghe Doja evoca participarea maselor populare din aceste parti la razboiul taranesc din 1514.